Schizofrenie

Schizofrenie
Pânză brodată de un pacient diagnosticat cu schizofrenie
Specialitate	psihiatrie psihologie clinică
Simptome	Psihoză[1][2] disfuncție cognitivă[*]​[1][3] boală halucinație
Clasificare și resurse externe
ICD-9	295
ICD-10	F20
ICD-11
ICD-9-CM	295.9[4] 295.90[4] 295[4]
OMIM	181500
DiseasesDB	11890
MedlinePlus	000928
eMedicine	med/2072 emerg/520
Patient UK	Schizofrenie
MeSH ID	D012559[5][4]
Modifică date / text

Schizofrenia (greacă Σχιζοφρένεια schizein = a despica, a scinda, phren = minte, suflet), (Bleuler, 1911), sinonimă cu Dementia praecox (Kraepelin, 1896) este o denumire a unui grup de boli mintale incluse în categoria psihozelor endogene^[6]. Caracteristică este apariția unor manifestări psihopatologice majore, cum sunt halucinațiile, deliruri, tulburări formale de gândire, tulburări afective, tulburări de comportament, dezorganizarea personalității. Până la data actuală nu au fost puse în evidență cauze corporale decelabile. În sistemele de clasificare modernă se consideră obligatorie pentru stabilirea diagnosticului o durată minimă a manifestărilor morbide. Tablourile clinice de tip schizofrenic, care nu îndeplinesc și acest criteriu, sunt clasificate - până la proba timpului - drept boli schizofreniforme. Schizofrenia este una din cele mai severe afecțiuni psihiatrice, cu repercusiuni grave atât pentru bolnav, cât și pentru aparținători, mai ales că nu se poate prevedea niciodată care va fi evoluția bolii, în pofida tratamentelor moderne care au modificat radical prognoza privind încadrarea socială a bolnavilor. Schizofrenia este o psihoză caracterizată prin deteriorarea proceselor de gândire și de răspunsuri emoționale inadecvate.^[7] Tulburarea se manifestă prin halucinații auditive, deliruri paranoide sau bizare sau prin vorbire și gândire dezorganizate și este însoțită de disfuncție socială sau ocupațională semnificativă. Debutul acestor simptome apare de obicei la începutul perioade adulte, cu o prevalență globală de-a lungul vieții în jur de 0,3–0,7%.^[8] Diagnosticul se bazează pe comportamentul observat și pe experiențele raportate de pacient.

Ereditatea, mediul din frageda copilărie, factorii neurobiologici, procesele psihologice și sociale apar drept factori importanți care contribuie la apariția tulburării; unele droguri recreaționale și medicamente par a cauza sau înrăutăți simptomele. Cercetarea actuală se apleacă în special asupra rolului factorilor neurobiologici, dar nu a fost găsită nicio cauză organică responsabilă de una singură pentru apariția tulburării. Numeroasele combinații posibile de simptome au declanșat dezbateri asupra întrebării dacă diagnosticul reprezintă o singură tulburare sau e vorba de mai multe sindroame separate. În ciuda etimologiei termenului din rădăcinile skhizein (σχίζειν, „a scinda”) și phrēn, phren- (φρήν, φρεν-; „minte”) din greaca veche, schizofrenia nu înseamnă o „minte scindată” și nu este același lucru cu tulburarea disociativă de identitate — cunoscută și ca „tulburarea de personalitate multiplă” sau „personalitate scindată” — tulburare cu care este adesea confundată de către publicul larg.^[9]

Tratamentul obișnuit este reprezentat de medicația antipsihotică, care în principal blochează activitatea receptorilor de dopamină (și, uneori, de serotonină). Psihoterapia și recuperarea profesională și socială sunt de asemenea importante în tratament. În cazuri mai severe — atunci când bolnavul reprezintă un risc pentru sine sau pentru alții — spitalizarea obligatorie poate fi necesară, deși în zilele noastre șederile în spital sunt mai scurte și mai puțin frecvente decât în trecut.^[10]

Se crede în general că tulburarea afectează în principal cogniția, dar ea contribuie de obicei la probleme cronice de comportament și emoționale. Persoanele cu schizofrenie prezintă frecvent afecțiuni comorbide, incluzând depresie majoră și tulburare de anxietate; prevalența de-a lungul vieții a abuzului de substanțe (alcool, droguri, etc.) este de aproape 50%.^[11] Problemele sociale, cum ar fi șomaj îndelungat, sărăcie și lipsa unui cămin, sunt frecvente. Speranța de viață a persoanelor cu schizofrenie este cu 12 - 15 ani mai mică decât a celor care nu au această tulburare, acesta fiind rezultatul problemelor de sănătate fizică și al frecvenței crescute a sinuciderilor (în jur de 5%).^[8]